Un articol scris de Alina Grigore.
In randurile de mai jos veti citi povestea impresionanta a Alinei, scrisa chiar de ea, in care ne va povesti cum s-a vindecat de cancer, cum a descoperit ca sufera de celiachie si cum a reusit sa treaca peste greutati cu zambetul pe buze si cu o putere sufleteasca de admirat!
Speram ca povestea Alinei sa va incurajeze si sa va faca sa depasiti cu mai mare usurinta si optimism greutatile vietii. Ii multumim Alinei pentru curajul de a impartasi povestea sa si tot prin ce a trecut atunci cand s-a vindecat de cancer si a descoperit intoleranta la gluten!
Daca si voi doriti sa va spuneti povestea in cadrul acestei campanii de informare, va rugam sa cititi acest articol.
P.S. In cazul in care sunteti in cautare de clinici sau medici din Romania pentru diagnosticare, am creat o harta interactiva bazata doar pe recomandarile membrilor comunitatii celiaci.ro! O gasiti aici.
Dragi cititori, dragi celiaci,
Ma numesc Grigore Alina Elena si in cateva randuri am sa va spun povestea mea.
Am 22 de ani si locuiesc intr-un orasel de la mare, Mangalia. Ce pot spune despre mine este ca imi plac foarte mult pisicile si dulciurile, pe cele din urma atat sa le mananc cat si sa le prepar.
Nu am fost niciodata o persoana care sa iasa in evidenta, la scoala de fiecare data preferam sa vorbesc cat mai putin in fata clasei pentru ca ma intimidam atunci cand toate privirile erau atintite asupra mea. Nu aveam incredere in mine si de multe ori ma consumam din motive care acum mi se par nesemnificative.
Totul a inceput pe la sfarsitul primului semestru al clasei a XII-a, sfarsitul anului 2011. Pentru ca in anul acela urma sa dau Bacalaureatul eram foarte concentrata pe invatat. Incepusem sa simt cum oboseala ma copleseste si simteam nevoia sa dorm cat mai mult dupamiaza. Evident, spuneam ca este din cauza ca pierd multe ore invatand si facand teme…dar nu era asa.
Intr-o seara de Decembrie, tocmai facusem baie pe cap, aveam parul prins sus in prosop, ca un turban, si aveam pe mine un halat. Dintr-o discutie mai aprinsa cu tatal meu si avand zona cervicala descoperita, tati a observat deasupra claviculei drepte o umflatura de marimea unei prune. Atunci el m-a intrebat ce am acolo, am pus mana, am apasat si am vazut ca nu ma doare. Tata pe moment a uitat motivul discutiei noaste si mi-a spus ca a doua zi de dimineata vrea sa merg la doctor. Zis si facut. 🙂
Doamna Doctor de familie s-a gandit ca ar putea fi o problema de ORL si m-a trimis direct la Bucuresti la un Dr. Profesor universitar in ORL. Domnul Doctor a spus foarte senin ca ce este acolo, deasupra claviculei se scoate foarte simplu si se trimite la anatomopatolog, dar ca problema mea nu se va termina aici pentru ca este o problema hematologica la mijloc.
Aveam 43 de kg, eram alba ca varul la fata si totusi eu nu realizam ca aveam o problema. Dupa biopsia ganglionului si dupa examenul CT, mi s-a dat un posibil diagnostic care urma sa fie confirmat: Limfom Hodgkin(Cancer Limfatic).
Ce este? Ce inseamna? Ce trebuie sa fac? Habar nu aveam! Pana la confirmarea diagnosticului am asteptat cam 3 saptamani, timp in care am avut grija sa mi se refaca operatia.
Incepusem sa imi rasfoiesc prin analize si prin biletul de externare, sa caut pe internet…si tot nu vroiam sa accept. Imi tot spuneam: Nu are cum! Sunt eu! Nu o sa mi se intample tocmai mie!
Intr-o zi am intrebat-o pe mama mai multe, care se pare ca era pusa la punct cu tot. Stia exact ce tratament urmeaza sa fac, cat o sa dureze si unde trebuie sa mergem. Mami sfasiata de durere nu stia cum sa imi spuna, sa nu ma sperie, sa nu ma descurajeze, dar mi-a spus in felul urmator: „Mami, tu trebuie sa faci un tratament mai agresiv pentru organism, dar te vei face bine! Nu incape indoiala! TU o sa fii bine! Imi fac griji doar ca nu o sa pot sa fiu langa tine tot timpul cand poate te vei simti rau din cauza tratamentului, pentru ca trebuie sa muncesc…” apoi nu prea am mai auzit ce spunea, dar am intrebat: „O sa imi cada parul?”, ea a spus„Poate nu tot..” si eu i-am zis „Lasa ca o sa imi pun peruci si o sa imi creasca parul meu natural la loc”.
Am ajuns la Bucuresti la Spitalul Universitar de Urgenta, sectia Hematologie, cu diagnosticul pus. Aici m-a preluat o echipa de medici exceptionali din toate punctele de vedere. Nu mi-a fost frica nici macar o clipa. Stiam ca sunt pe maini bune si stiam ca o sa ma fac bine.
Pana la inceperea tratamentului a trebuit sa mai fac o serie de investigatii , pentru ca nu exista o explicatie pentru care aveam hemoglobina atat de scazuta si de ce eram atat de slaba. In urma endoscopiei digestive si a unei biopsii mi-au pus si diagnosticul secundar: Boala celiaca std. III A MARSH . Din nou am avut aceeasi reactie: Ce este? Ce inseamna? Ce trebuie sa fac?
Chiar atunci cand mi-au spus de boala celiaca era doctorul gastroenterolog impreuna cu medicul curant de la hematologie si imi amintesc ca aveam pe noptiera o punga de saleuri. Si domnul doctor mi-a zis: „Nu exista tratament , tot ce trebuie sa faci este sa nu mai mananci gluten, toata viata!” , „In ce se afla glutenul?” am intrebat eu. ‚”Uite de exemplu ce ai tu pe noptiera acum, tie iti face rau chiar in momentul asta”. Din momentul acela nu am mai pus gura pe gluten si de la o zi la alta hemoglobina mea crestea si eu prindeam culoare in obraji.
A fost o perioada groaznica pentru o pofticioasa cum sunt eu. Pentru ca nu aveam voie gluten si nici sa mananc sarat din cauza tratamentului cu cortizon, mancam o supa chioara cu morcovi si cartofi, fara sare, fara nimic. Apoi am inceput sa ma documentez, sa aflu ce am voie, ce nu am voie si am inceput sa prind curaj. Visam noaptea ca mananc tort si pizza, dar m-am tinut tare si nu am “pacatuit”. Nu mi-a fost greu sa renunt la paine cat mi-a fost sa renunt la dulciuri…
Primul chech fara gluten | Prima paine fara gluten | Tortul fara gluten de la ziua mea de 20 de ani.
Timpul trecea, vedeam cum chimioterapia isi facea treaba si dadea rezultate, dar ceva imi lipsea. Stiti ce? Casa mea, pisica mea, marea mea, scoala mea…voiam sa fiu acasa.
Dar am privit partea buna a lucrurilor. In spital mi-am facut prieteni, persoane care o sa ramana intiparite in mintea mea pentru totdeauna, persoane cu care inca vorbesc si au invins boala la fel ca mine si persoane care nu mai sunt dar de undeva de sus stiu ca ma vegheaza.
Dupa 6 luni de chimioterapie si de drumuri Mangalia-Bucuresti, am facut un PET-CT, investigatie care ne-a confirmat faptul ca tratamentul si-a facut efectul si ca nu mai aveam nici o celula maligna in corp. Uraaa!!
Bineinteles ca a urmat perioada de reacomodare cu noua mea viata. Practic m-am nascut a doua oara pentru ca a trebuit sa renunt la multe obiceiuri. Spre exemplu, imi placea sa ies cu prietena mea si sa dansam in Vama Veche pana dimineata sau weekend de weekend sa fac pizza, paste, prajituri. Dar pentru ca tot trebuia sa ma feresc un an de zile cel putin de orice infectie, virus sau stres fizic sau psihic, stateam in casa si invatam retete …FARA GLUTEN!
Mi se parea atat de greu, toata lumea ma credea o ciudata, toti se mirau cand auzeau ca nu mananc nici macar o felie de paine in timp ce ei mancau o paine de caciula la o masa! Sau primeam „incurajari” precum: „Hai ia putina placinta macar de pofta”.
Nu o sa fiu ipocrita…am mai si calcat stramb la inceput, recunosc. Nu mi se parea ca boala celiaca este atat de grava pentru ca nu am mai avut simptome si am crezut ca nu are nimic daca gust putin. Dar acum stiu ca o dieta stricta este esentiala si in momentul de fata citesc orice eticheta si mi-am separat vasele mele de mancare de celelalte pentru a evita contaminarea cu gluten.
Ma bucur ca gasim produse fara gluten chiar daca pentru mine este putin mai greu pentru ca trebuie sa merg in Constanta (45km) sa imi fac aprovizionarea macar o data pe luna. In Romania trebuie sa te zbati, sa te duci sa ceri restaurantelor sa faca mancare fara gluten, lucru care nu prea se intampla la noi si este foarte trist.
Eu sunt adult, ma pot stapani si inteleg ca nu imi face bine, dar este trist pentru copiii celiaci care nu inteleg de ce ei nu pot sa manance ce mananca restul copiilor la gradi, la petreceri s.a.m.d. Ma gandesc la mamele care au copiii diagnosticati cu celiachie si in acelasi timp ma gandesc la mine cand voi avea copii. Dar se poate! Si poate pe viitor, sper cat mai apropiat, va fi mai usor si pentru noi.
Revenind la clasa a XII-a… am luat BAC-ul! Visul meu era sa ma fac asistenta, dar dupa 6 luni de stat in spital m-am descurajat si am crezut ca nu mai pot face asta. Dar stiti ce? Anul acesta m-am inscris la o Scoala Postliceala de asistenti medicali generalisti! Mi-a trebuit putin curaj, dar pana la urma am decis sa merg pe drumul meu si sa las boala si greutatile care au fost in urma.
Am fost pacient iar acum o sa tratez si eu alti pacienti asa cum am fost si eu tratata. Dintr-un copil visator dar optimist am devenit o femeie puternica.
Cand eram la Bucuresti la tratament, o prietena de familie a venit la mine si mi-a spus ”Stii ce trebuie sa faci ca se vezi tot timpul partea plina a paharului? Sa il privesti intotdeauna de sus”.
Tot ce pot sa va spun este sa nu va puneti niciodata pe locul II, sa nu va consumati din motive nesemnificative, sa iubiti, sa radeti mult si mai ales sa aveti grija de sanatatea voastra!
Va imbratisez cu drag
Alina.